O zi de terapie prin ochii mei

Ieri, o zi care se arăta ca fiind o zi ca toate celelalte, poate singurul factor care o scotea din normal, era faptul că ieșeam după ședințe cu două prietene pe care nu le mai întâlnisem de aproximativ 2 luni și jumătate.

O zi normală de joi, la început de octombrie, cu activitățile de rutină: mic dejun, puțină mișcare, o cană de cafea băută în tihnă pe canapea cu o carte de terapie în brațe, urmând drumul spre cabinet și începerea ședințelor de psihoterapie. Totul normal până acum, fără prea multe emoții puternice. Încep terapiile, încep și trăirile mai intense și uite așa ziua a devenit mai palpitantă.

Prima ședință cu un băiețel în vârstă de 7 ani jumătate îmi activează stări de frustrare și dezamăgire. După ce-mi liniștesc agitația interioară, așezându-mă mai bine pe canapea, respirând profund și punându-mi întrebări (în gând) cu privire la ce activează în mine, ce așteptări am și de ce atât de puternic…au apărut și răspunsurile și am reșit să gestionez situația cât de bine am putut în acel moment.

Tot cu el, la o distanță de aproximativ jumatate de oră, am mai primit alte lecții valoroase. Cum să fii atent la oamenii de pe stradă, să te oprești câteva secunde să citești ce scrie pe cartonul lor și să oferi o mică parte din ceea ce ție îți place și ai, fără să depui prea mult efort. Așa am ajuns să cumpărăm o gogoașă (preferata lui A.) care imediat și-a îndreptat pașii grăbiți înapoi spre doamna care stătea singură pe bordură, cu un mesaj scris pe carton așteptând ca cineva să-și facă milă de ea. Bucuria copilului când a oferit gogoașa și un “Poftă bună!” cu zâmbetul pe buze și ochii curioși, nu o pot descrie…nu am cuvintele necesare.

Au mai urmat și alte ședințe productive și emoții amestecate, nu le detaliez pe toate pentru a nu umple cu prea multe detalii care poate o să te plictisească. Am să trec direct la drumul spre casă. Chiar dacă pare că ședințele s-au terminat, iar tu ai accesat articolul ca să citești despre “O zi de terapie prin ochii terapeutului”, o mică parte din terapie a continuat chiar și la volan.

Aproape de zece seara, primesc o poză din partea unui alt copil din terapie, (10 ani + diagnosticul de Autism + frică uriasă de dentist) care-mi arată că a reușit să fie curajos la dentist și acum are aparatul dentar montat. Poza a sosit cu următorul mesaj: “Uite-mă...cu aparatul în gură și mi-am scos și o măsea!” Tiii… și uite așa au început să mă regăsească emoțiile puternice pe ziua asta! Fiind la volan, i-am oferit un mesaj vocal pentru a-l felicita și a-i spune cuvinte de apreciere. Imediat primesc un răspuns vocal din partea lui…cu o voce mai mult șoptită și șuierată, pe semne că-l deranja tare noul aparat. Mesajul lui suna așa:

“Mulțumesc Alina pentru că te gândești la mine și-mi faci viața mai ușoară! O să mă obișnuiesc cu el în câteva zile și o să-ți povestesc data viitoare cum e cu aparatul în gură. Sunt cel mai curajos și i-am dat și mamei putere! .... Îi dau și mamei puțin din curajul meu că eu am 100%. Ei îi dau cât vrea ea!”

Din acel moment, mi-am ridicat ochelarii pe cap ca să am loc să-mi șterg lacrimile…mi-am reglat vocea cât să pot să-i mai răspund la mesaj și să-i urez somn ușor, iar eu mi-am continuat drumul spre casă având doar gânduri de recunoștință! Sunt recunoscătoare pentru tot ce sunt azi, pentru tot ce pot azi să ofer, pentru toți oamenii din viața mea și pentru tot ce primesc de la persoanele care-mi sunt în preajmă.

Nu sunt toate zilele așa.. multe sunt epuizante și cu întrebări dacă am făcut bine, dacă puteam mai mult, dacă trebuia mai puțin, dacă mai am ce să ofer, dacă, dacă, dacă… Dacă criticul meu interior tace vreodată…

Dar, majoritatea sunt pline de trăiri, de emoții, de viață și de recunoștință!

Îți mulțumesc că ai ales să citești acest articol și sper că te-am putut introduce pentru câteva momente în lumea mea.